Valentina di Cesare este scriitoare şi ziaristă cunoscută prin contribuţiile sale în publicaţii de notorietate, Succede Oggi şi La Cittŕ, numele său, ca director artistic, fiind un reper pentru „Festival delle Narrazioni”. Primul său roman publicat în 2014, Marta la sarta (Editura Tabula Fati) a fost „transformat în spectacol teatral graţie unei adaptări semnate de regizoarea Eva Martelli”, cum avea să precizeze reputata italienistă Elena Pîrvu, profesor universitar la Universitatea din Craiova, cea care va colabora cu Valentina di Cesare în cadrul Colocviilor de italienistică pe care le organizează de mulţi ani sub auspiciile Universităţii din Craiova şi ale Ambasadei Italiei la Bucureşti. Povestirea Le strane combinazioni che fa il tempo (apărută în 2019, la Editura Arkadia din Cagliari) va pregăti ca temă, devenită astfel recurentă, romanul În anul în care Bartolo a decis să moară.

Valentina di Cesare scrie despre timpul personal supus transformărilor determinate de spectrul emoţional, dilatat sau comprimat pentru a depăşi circumstanţele existenţiale deloc favorabile convieţuirii în armonie cu sine şi cu lumea. Carmen Teodora Făgeţeanu va traduce romanelor sale în limba română, Marta, croitoreasa şi În anul în care Bartolo a decis să moară, ambele volume publicate la Editura Aius din Craiova. Traducătoarea va rezolva cu succes nuanţarea textelor spre a le conferi fluiditatea exprimării şi coloratura lingvistică adecvată pentru a genera impresia de cadru autentic italian ca atmosferă şi ritm al verbiajului. Gabriel Nedelea, prefaţatorul romanului În anul în care Bartolo a decis să moară, cel care a şi găsit un mod aparte de scriere a prefeţei, ca o adresare directă autoarei, a făcut trimiteri la Alessandro Baricco şi la Muriel Barbery ca stil, în sensul supleţei şi conciziunii frazei şi constată schimbarea, „trecerea de la acea naivitate asumată la un minimalism bine controlat, din nou excelent transpus în limba română de Carmen Făgeţeanu”. Postfaţa la romanul În anul în care Bartolo a decis să moară aparţine Elenei Pîrvu, recunoscută pentru exigenţa evaluărilor critice şi a rigurozităţii analizei stilistice. Cu acest gir, romanul Valentinei di Cesare se deschide cititorului sub lumina proteguitoare a consideraţiilor critice avizate.

Titlul romanului apare obsesiv ca primă secvenţă în capitolele cărţii, amintind tema şi continuând cu un argument al deciziei personajului, argument generat de încă o întâmplare din comunitatea de prieteni cu care el nu reuşeşte să comunice, nu poate nici să convieţuiască, alegând însingurarea. Viaţa este considerată un spectacol – farsă, o reprezentare cu costumele altui spectacol, relaţia este „o alianţă”, iar partenera este „al doilea protagonist, cel de care avea nevoie pentru a completa opera” (p. 33). Vito, Bartolo, Giovani, Lucio sunt personaje ale aceluiaşi eu, sunt faţete ale aceleiaşi existenţe şi trăiri în contexte diferite, poveştile vieţii lor sunt capitole ale aceleiaşi opere, liantul constituindu-se în discursul direct sau indirect, explicit sau implicit al lui Bartolo.

Întregul roman al Valentinei di Cesare este o pledoarie pentru puterea cuvintelor, despre rolul lor în descrierea vieţii: „Cuvintele sunt recipiente şi, în funcţie de principiul pe care îl conţin, trebuie să devină rezistente şi puternice; aş putea să mă gândesc eu să creez primul cântar pentru cuvinte...” (p. 38). Secretul liniştii existenţiale este formulat de Bartolo: „să uităm ceea ce facem. Cheia e să pierdem o doză suficientă de luciditate şi de concentrare, să ne abatem atenţia şi să acţionăm, să facem ceea ce ne dorim, să nu spunem şi să nu anunţăm” (p. 44). În pofida poveştilor spuse la persoana a III-a, „în jur este o invazie apăsătoare de tăcere”. Cuvintele şi tăcerea sunt cei doi poli pe axa existenţială, peste care se formează un arc voltaic, o luptă între lumea interioară a personajelor şi realitatea deloc în favoarea destinului lor. Lucio, un personaj care precede gestul final al lui Bartolo, se va sinucide, de aici şi evidenta diferenţă între intenţia declarată şi asumarea tragismului vieţii în tăcere, ajungând în acelaşi punct final, surprinzând astfel pe cei din jurul său, definind obişnuinţele ce generează rutina vieţii drept amintiri. Astfel, prezentul devine instantaneu trecut prin comprimarea timpului în intenţia de a scurta tristeţile inerente însingurării. „Catena tăcerii sale începea să se înnoade în jurul său, fără să-şi dea seama”, iar forma de plictiseală cauzată de lipsa de activitate „era un fel de moarte, un balast impasibil, un obstacol în calea raţiunii, a prudenţei, a dorinţei”. Este, în esenţă, povestea lui Lucio, dar poate fi a oricărui personaj, pentru că personajele Valentinei di Cesare nu au identitate, ci doar nume ce par a face parte dintr-un şir de nume date unei stări şi nu unui personaj, iar starea este cea de însingurare, care se sfârşeşte treptat prin gestul final, al renunţării la viaţă. Ceea ce surprinde este schimbarea bruscă de perspectivă şi, din căderea lină în universul său interior, brusc întoarce spatele la tot, inclusiv tăcerii. „Pare să se fi pierdut într-un labirint pe care l-a crezut grădina sa” (p. 72). Reacţia întregului lanţ de personaje este de tăcere, o tăcere imobilă care produce, la rândul ei, altă tăcere. De la această stare, autoarea va aborda o altă temă evidentă, cea a morţii. Sunetul morţii, spune un personaj, este întotdeauna acelaşi, „ca trosnetul produs de o cascadă violentă, rece şi caldă în acelaşi timp”, iar moartea este „singurul echilibru al acestui spectacol”. Moartea nu este o prezenţă străină, încearcă să ne convingă autoarea, trăim cu acest sentiment al finalului deznădăjduit, fără bucuria imediatului.

Ieşirea din această stare, ce constă în introvertirea susţinută de tăcere, este manifestarea furiei, adică reacţie la antipod: „Furia este viaţă, furia este putere, furia este demnitate”. Când renunţi la exteriorizare prin cuvinte, când refuzi să comunici cu cei din jur, înseamnă că ai decis să mori, este concluzia la care ne conduce Valentina di Cesare, printr-o argumentaţie deloc sclipitoare, ci printr-un labirint de umbre şi lumini, toate amintiri despre o viaţă care nu a fost trăită.

Autoarea propune o formulă narativă bazată pe exploatarea detaliilor unui cotidian social nemotivant pentru orizontul de aşteptare al protagoniştilor, aceştia fiind doar contururi sugerate ale unor personaje denominate, dar fără consistenţă. Este o pseudorealitate a convenienţelor salvatoare de la tristeţea iremediabilă a predestinării, tristeţe asumată şi trăită în tăcere, un modus vivendi în ambientul unui sunet, cel al morţii, care nu e o prezenţă străină.

În anul în care Bartolo a decis să moară este romanul care demonstrează forţa narativă a scriitoarei Valentina di Cesare, o aşteptată carte despre puterea cuvintelor nerostite, o carte tristă cu final deschis.